Partajul este procesul juridic prin care se pune capăt stării de coproprietate între foști soți și bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei se împart între ei. În contextul unui divorț, împărțirea bunurilor (partajul) devine o etapă esențială, deoarece stabilește cine primește, ce active comune – locuințe, terenuri sau alte imobile – și cum se compensează partea fiecăruia. Conform Codului Civil, bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de către oricare dintre soţi sunt prezumate a fi bunuri comune, în cote egale, până la proba contrarie.
În regimul legal al comunității de bunuri, bunuri comune sunt cele dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei. Așadar, orice imobil (apartament, casă, teren) cumpărat sau construit împreună în perioada căsătoriei aparține ambilor soți în coproprietate. În schimb, bunurile proprii ale fiecărui soț nu se partajează la divorț. În Codul Civil sunt enumerate mai multe excepții, de exemplu: bunurile primite prin moștenire sau donație (dacă nu s-a stipulat expres că vor fi comune), bunurile de uz personal, echipamentele profesionale individuale, creanțele sau despăgubirile personale, premiile, indemnizațiile etc
De exemplu, dacă soțul A a moștenit o casă de la părinți și au locuit acolo soții, casa respectivă rămâne bun propriu al lui A (dacă testamentul nu a indicat contrariul) și nu intră în partaj. În schimb, dacă soţii au construit împreună un alt imobil din bani comuni, acel bun este comun și va fi împărțit. În practică, este important ca cei implicați în divorț să se consulte cu avocat sau notar și să pregătească documente doveditoare (acte de proprietate, certificate fiscale, declarații) pentru a stabili cu claritate care bunuri intră în coproprietate şi care sunt excepții.
În principiu, la partajul bunurilor comune fiecare fost soț primește o cotă-parte proporțională cu dreptul său de proprietate. Cota de coproprietate este de regulă prezumată egală (50% – 50%) în cazul bunurilor dobândite în comun. Astfel, normele legale pornesc de la ipoteza unei distribuiri egale. Legea prevede însă că, dacă bunurile nu pot fi împărțite fizic (în natură), partajul se face prin atribuirea proprietății întregi către unul dintre soți, cu compensarea celuilalt printr-o sumă de bani (sultă), sau prin vânzare publică și împărțirea prețului obținut.
Criteriile concrete luate în calcul diferă de la caz la caz. Instanța (sau notarul) va ține seama de elemente precum cota-parte a fiecărui coproprietar, natura și valoarea bunurilor comune, contribuțiile financiare și non-financiare ale fiecăruia la achiziția sau întreținerea bunurilor. De exemplu, dacă un soț a suportat mai multe rate de credit, poate revendica o cotă mai mare, iar dacă unul dintre bunuri este un imobil ce nu poate fi divizat, este posibil ca cel care-l dorește să-l cumpere (sau să rămână cu el) și să îi plătească celuilalt partea sa din valoarea de piață. Legea permite, de asemenea, în anumite situații să se justifice aporturi diferite: de exemplu, munca unui soț în gospodărie este considerată contribuție la căsătorie. În practică, copiii minori nu au drept la cotă de proprietate la partaj (dreptul lor este doar la pensie de întreținere și moștenire).
Un principiu foarte important este că dreptul la partaj este imprescriptibil – oricine poate cere partajul bunurilor comune după divorț fără ca timpul să stingă acest drept. De asemenea, legiuitorul a prevăzut că un coproprietar nu poate fi forțat să rămână în indiviziune; dreptul de a solicita partajul există indiferent de cât timp a trecut de la divorț sau separare.
Partajul poate fi realizat prin acord amiabil al foștilor soți sau prin hotărâre judecătorească. În terminologie, se vorbește de „partaj voluntar” (sau convențional) și „partaj judiciar”. Partajul voluntar se face atunci când ambii foști soți se înțeleg asupra modului de împărțire a bunurilor şi întocmesc împreună actul de partaj. De regulă, acest act este încheiat la un notar. Avantajul partajului la notar este că este mai simplu, mai rapid și mai puțin costisitor decât partajul în instanță.
În schimb, dacă foștii soți nu pot ajunge la un acord (de exemplu, nici nu se pun de acord ce cote are fiecare sau cine primește un anumit bun), singura soluție rămâne partajul judiciar. În acest caz, se înaintază o cerere de chemare în judecată și un judecător decide ce cote și bunuri îi revin fiecăruia, pe baza probelor (contracte de cumpărare, dovezi de contribuții la credit etc.) și a regulilor de drept. Partajul judiciar este, de obicei, mai lung și mai costisitor, deoarece implică taxe de timbru, onorarii de expert și avocat. De aceea, se recomandă, când este posibil, rezolvarea amiabilă: un notar poate autentifica un contract de partaj în care foștii soți stabilesc împreună cine ce primește şi cum se compensează, evitându-se litigiul.
Tipul imobilului poate influența modalitatea de împărțire:
În general, indiferent de tipul imobilului, dacă există neînțelegeri se poate cere instanței stabilirea valorii și cotei; instanța va aplica, dacă este nevoie, tabelul notarilor sau expertize cadastrale.
În partajul imobiliar pot apărea cazuri speciale care necesită soluții adaptate:
Nu. Fostii soți pot rămâne coproprietari pe viață dacă doresc, legea nu îi obligă să împartă imediat ce au divorțat. Totuși, coproprietatea în indiviziune poate provoca conflicte sau probleme practice (de exemplu, utilizarea casei), așa că partajul este recomandat în cele mai multe situații. Dacă nu faceți partaj, vă puteți înțelege oricând pe viitor să-l faceți sau să vindeți împreună imobilul.
Da. Puteți conveni să vindeți bunurile comune fără să faceți partaj, caz în care fiecare va primi din preț partea care-i revine. Partajul intră în discuție mai ales când nu ajungeți la o înțelegere sau când unul din soți dorește un bun în natură. Dacă ajungeți la un acord de a vinde, vânzarea și împărțirea banilor între voi este o alternativă simplă.
Da. Soții pot conveni și în perioada căsătoriei să iasă din indiviziune și să își repartizeze bunurile dobândite împreună. Aceasta se face printr-o convenție între ei, încheiată la notar. În multe privințe este similar partajului după divorț, doar că intervine un factor suplimentar: menținerea statutului de soți.
În mod legal, bunurile soților sunt comune de la momentul dobândirii lor în timpul căsătoriei. Nu există un termen după care bunurile devin comune automat – dacă ați cumpărat ceva în doi în căsătorie, acel bun este comun de la început. Timpul scurs de căsătorie nu modifică starea de coproprietate.
Da. În dreptul românesc, orice contribuție la familie este recunoscută. Conform Codului Civil, munca în gospodărie și creșterea copiilor reprezintă contribuție la cheltuielile căsătoriei. Prin urmare, un soț care nu a avut un venit bănesc, dar a avut grijă de casă sau copii poate primi la partaj o cotă care să reflecte acest aport moral și de muncă. De obicei, se pleacă de la cotă egală și se ajustează doar în cazurile în care unul a câștigat semnificativ mai mult.
Da. Locuirea nu afectează proprietatea. Un soț nu-și pierde drepturile de coproprietar dacă pleacă din casă. Chiar dacă dvs. ați locuit la părinții voștri și el rămâne în vechea locuință comună, el rămâne coproprietar al celorlalte bunuri, iar dvs. aveți drept să cereți jumătatea voastră prin partaj în orice moment.
În mod normal, reclamantul (cel care cere partajul la instanță) plătește inițial taxa de timbru și onorariul avocatului său. Însă, la final, cheltuielile (taxe, avocați, experți) sunt compensate astfel încât fiecare coproprietar să suporte proporțional cota sa. În partajul amiabil, copartajanții pot conveni să împartă onorariul notarial; de obicei, fiecare plătește procentual din valoarea cotei sale de bun.
Dacă nici unul dintre soți nu dorește să păstreze imobilul, instanța poate dispune vânzarea și împărțirea prețului. Astfel, bunul nu rămâne nelocuit, iar ambii coproprietari primesc contravaloarea cotei lor.
Dacă un coproprietar a folosit singur imobilul, pot cere despăgubiri? În unele cazuri da, dacă s-a considerat necesar. De obicei, în partaj nu se aplică penalități între foști soți, deoarece la împărțirea bunurilor profită ambii. Astfel, instanța va aduna toate cheltuielile și va împărți factura totală proporțional cu cota fiecăruia. Însă, dacă un coproprietar l-a împiedicat grav pe celălalt să folosească bunul (de ex. i-a schimbat încuietoarea fără drept și nu l-a lăsat să intre), partea vătămată poate solicita compensații în cadrul partajului, iar instanța poate decide ca celălalt să plătească pentru „privarea de folosință”